am citit o carte frumoasa

Inaugurez o rubrica…pentru ca era momentul, pentru ca nu stiu cum am putut uita atata timp de pasiunea pentru a citi o carte buna…poate pentru ca de mult nu mi-a mai fost dat sa gasesc o carte care sa-mi mearga la suflet…poate si pentru ca lecturile pentru facultate imi „mananca” timpul si energia si nu mai am cand si cum sa citesc si ceva pentru sufletul meu…sau poate pentru ca pur si simplu trebuia sa incep noua categorie pe blog cu aceasta carte: „Noi suntem zeite. Carte postala” – Alice Nastase

In mod normal, dupa patru ani de citit critica literara in liceu, de scris eseuri pana cand am simtit ca mi-am secat izvorul inspiratiei, pana cand mi s-a tocit entuziasmul si m-au parasit cuvintele…ei bine …cu asa background, dupa probe de foc la „nationala”, dupa toate astea ai zice ca sunt in stare sa scriu ceva despre orice carte…ca nu trebuie decat sa scot de la naftalina niste formulari standard si sa imi reamintesc pasii „retetei” si ca imi va fi trecut si blocajul de inspiratie dupa atata timp…

Si totusi, nu acesta e motivul pentru care scriu despre „Noi suntem zeite”. Nu pentru ca mi se cere, nu pentru ca vreau nota mare, nu pentru ca as avea ceva de demonstrat, nu pentru ca am pe cineva de impresionat, ci pentru ca pur si simplu e o carte despre care nu pot sa nu scriu…

O carte care curge atat de firesc, care parca era acolo dintotdeauna si acum doar am recitit-o…

O carte sfasietor de trista si neamsurat de optimista in acelasi timp…

O carte despre iubiri, despre oameni, despre despartiri, despre prietenie, despre ganduri amestecate, despre singuratate, despre lucruri foarte mari, dar si despre lucruri foarte mici…

O carte in care ma regaseam la fiecare pas…nu atat in experientele traite…pentru ca n-am iubit atatia barbati, pentru ca nu vreau sa slabesc ca sa fiu mai tanara, pentru ca nu am copii etc… dar am regasit putin din fiecare poveste si am recladit si regandit propriile povesti, am regasit nevoia de a fi frumoasa, de a te simti bine cu tine, chiar daca eu nu vreau sa fiu mai tanara ca ar insemna sa ma fac iar copil, si am inteles ce minune e sa fii mama fara sa am vreun argument logic pentru care spun asta… (si sunt constienta ca oricum am inteles doar o mica parte)

E o carte despre fiecare dintre noi, despre povesti de nicaieri si de oriunde, despre un timp suspendat, despre ganduri pe care le-am uitat, despre stari pe care le-am pierdut, despre noi cele ce am fost, suntem si vom fi, niste hoinare mereu in cautarea iubirii…

Daca ar fi s-o povestesc in statistici: cate povesti, cati barbati, cate lacrimi, cate zambete, ar suna frivol…

Daca ar fi sa dau citate, daca as rupe cuvintele din context, din atmosfera care te invaluie cand citesti, ar suna melodramatic…

Daca ar fi sa fac un „comentariu literar” as spune ca nu exista tehnica, ca e scrisa inertial…

Dar nu e nimic din toate astea, pentru ca tot ce ar putea parea un defect e transformat in atuu de ceva mai presus de statistici, comentarii literare sau citate… e acolo inauntru…in paginile ei si in sufletul meu…

Si s-a intamplat sa ma intalnesc cu aceasta carte intr-un moment cand aveam nevoie de o astfel de fuga din monotonie, cand aveam nevoie sa fie cineva care se scrie exact ce simt despre povesti trecute si prezente, despre iubiti, prietene, familie si sefi… despre bucuria de a iubi, despre bucuria de a scrie, si despre neputinta unora de a intelege

Drept urmare am sunat prietene cu care ma „racisem” si le-am zis ca mi-e dor de discutiile lungi, si ne-am intalnit si am fost ca la inceput, niste fete care putem vorbi verzi si uscate la nefarsit, si in general, le-am aratat celor din jur ca imi sunt dragi… si am zambit un zambet trist si calm, si am privit si dincolo de masti, si am spus te iubesc mai des zilele astea…

Si tuturor le-am spus „citesc o carte frumoasa”.

Acum am terminat-o , asa ca va zic: am citit o carte frumoasa. 🙂