Da-mi un motiv sa nu mai cred…

Da-mi un motiv sa nu mai cred……in filme si in happy-end-uri… in afara de motivul ala atat de logic si plauzibil: pentru ca nu exista in viata reala!

Nu, nu e un motiv sa nu mai cred, dimpotriva, e singurul motiv pentru care sa ma hranesc avida cu armonia de la finalul unui film… pentru ca in viata nu e, si cand e, sta asa putin, si suntem prea ocupati sa o vedem…si a zburat!

Si ma uit la filme si citesc carti (ma rog, acum cu sesiunea e o exceptie: citesc carti care n-au nici happy-end nici miez si nici inceput vesel, adica manualele) tocmai ca sa evadez un pic…sa mai cred, sa mai sper…

M-am uitat la un film cu Julia Roberts. E vechi. Era la tv, incepuse deja, dar m-am uitat ca imi place de ea, e expresiva. Ea e mama vitrega, in grija careia raman copiii dupa ca va muri mama naturala de cancer. Dar pana ce amandoua vor accepta situatia: „mie imi apartine trecutul lor, tie iti va apartine viitorul lor”, se vor infrunta, vor cauta uneori cu disperare atentia copiilor…isi vor arunca reprosuri…si se vor comporta ca niste rivale pentru ca au iubit si poate inca iubesc acelasi barbat. Si stateam si ma uitam din afara si intelegeam cum fiecare are partea ei de vina si partea ei de adevar deopotriva. Nu era clara distinctia dintre „fata buna” si „scorpie” si nici macar el nu era „omul negru”. Si semana mult cu viata reala. Aici nu mi-a mai placut prea mult. Vreau sa cred in vis si in povesti cand ma uit la un film sau cand citesc. Nu vreau sa gasesc neaparat lucruri plauzibile, vreau frantura de basm si de sclipire. Macar un pic, pana la generic.