Si acum va declar absolventi!

8 06 2009

Am fost atat de emotionata acum 3 ani sa aud asta!

Peste o saptamana o sa o aud din nou…  e  tot la fel de multa nerabdare… si totusi atat de altfel totul! Am tot la fel de multe ganduri amestecate… unele care ma fac sa zambesc, altele care lasa loc parerilor de rau sa se strecoare… si totusi nu-i la fel…

IMG_0256

Stiam ca o sa ma schimb mult in anii astia, stiam ca am de invatat lectii importante…dar as fi vrut sa nu se schimbe chiar atat de multe! …

Din pacate nu exista buton de rewind. Iar in ultimul timp ritmul parca e tot mai mult un fast forward.

Imi tot repet ca trebuie sa traiesc totul saptamanile astea, pana la ultima picatura, sa nu ma mai grabesc sa termin cu grijile, sa savurez ultimele bonding moments, sa-mi iau ragazul de a-mi aminti tot ce a fost frumos… sa am rabdare sa descopar unde am gresit, sa am curaj sa mai repar. Sa las in urma zambete si nu altceva. Sa ne mai salutam cand ne vom vedea pe strada. Sa ne aducem aminte ca am fost colegi, cand ne vom intalni pe la joburi. 

Imi promit sa nu rup legaturile stranse (nu-s multe dar sunt valoroase) si sper ca ne vom putea tine de cuvant.

O sa imi fie atat de dor de toate astea: de proiecte, de oboseala din sesiune, de emotii, de cafeaua din noaptea dinaintea examenului, de senzatia de eliberare dupa ce iesi din sala, stiind ca l-ai luat, de bucuria ca nu l-ai luat oricum (la aflarea notei), de nervi (ca au fost si din astia), de certuri si nemultumiri…de sentimentul ca lumea asta e asa nedreapta uneori (cand nu ti-a fost afisata nota pe referat)… si de FCRP parties (chiar daca n-am fost la toate)…

Cum sa scriu despre asta si sa nu fie banal si sa nu fie penibil?! Cum sa explic ca nu ma intereseaza daca e o traditie care nu e noastra?! Cata vreme vine cu atata incarcatura emotionala, simt ca merita sa o imprumut! Festivitatea de absolvire cu robe … can’t wait to live it!





scriu scriu scriu

6 06 2009

Mi-e dor sa scriu pentru mine! …nu pentru job…nu pentru facultate
Mi-e dor sa pun in propozitii ceva mai mult decat cuvinte. M-am saturat de reguli, scheme si planuri pentru ce scriu. Nu mai vreau liste cu bullets pe care trebuie sa le bifez.

Vreau sa scriu asa cum scriam o data…doar de dragul de a scrie.
Vreau sa scriu ce simt, cum scriam o data, doar pentru mine. Cand nu-mi era teama ca o sa debitez banalitati, cand nu ma raportam la standarde si nu aveam deadline-uri.

Dar pana una alta ma intorc la licenta. Scriu scriu scriu. Dupa reguli si norme, dupa planuri si scheme… trist si plictisitor!





D’ale FCRP-ului…

16 11 2008

Nu stiu cand s-a facut atat de repede 2008 si a venit anul III de facultate…

Nu stiu de ce n-am facut mai multe crazy things to remember …asa studenteste

Nu stiu de ce ma plang mereu ca am multe proiecte, pentru ca tocmai asta e partea frumoasa…
 

Dar stiu ca o sa-mi fie dor de perioada asta

Asa ca am facut un filmulet in care mi-am amintit ce a insemnat FCRP-ul pentru mine, ca tot suntem in sarbatare acum, puteti afla aici de ce.

 





despre vacanta

21 06 2008

ieri s-a terminat sesiuneaaaaaaaa!

dar cum vestile bune nu vin niciodata decat insotite de ceva ce le umbreste, se pare ca e o incurcatura, si la una din materiile unde s-au afisat deja notele nu am nota trecuta la examen. Sunt sigura ca se va rezolva, trebuie sa se rezolve…dar ieri mi-am cam stricat ziua pe motivul asta…pentru ca era o grija care cantarea acolo pe balanta care ar fi trebuit sa arate ziua libera de griji, inceputul vacantei…

azi, insa, dupa un somn bun si mult mai cerebrala, mi-am dat seama ca de fapt, ce s-a intamplat ieri e firesc si semnalul ca oricum ceva cumva intervine si nu mai pot fi total lipsita de griji, cum se intampla acum ceva ani cand luam vacanta… era un sentiment cu adevarat deosebit…dar azi, cand dupa vacanta continua stresul cu job (fie el si part-time) si practica (fie ea si flexibila) si restul treburilor mai mult sau mai putin marunte…nu mai pot privi nici vacanta ca pe no worries land…

dar asta nu e neaparat un lucru rau, pentru ca grijile trec si vin, dar amintirile raman….

asa ca dupa cateva saptamani in care nu mi-am dorit decat „sa treaca totul mai repede” (sesiunea)…acum vreau sa fie cat mai lunga si mai plina vara asta…chiar si cu griji…cu conditia sa mai fie si zambete pe ici pe colo…





Un Erasmus a murit inainte de a se naste

29 02 2008

glob-in-palma.jpg

Azi  e ultima zi din februarie, si trebuie sa inchei luna frumos…asa ca mai dau jos o masca…pentru ca da, am masti…pentru ca noi toti avem…

Am fost preocupata in ultimul timp de tot felul de nelinisti existentiale, de intrebari adolesentine de tipul „ce vreau eu de fapt?”… si asta pentru ca pe masura ce cresc, ma dezvolt, viata are tot mai multe „sanse” pe care mi le flutura pe sub nas…. iar eu trebuie sa iau decizii…si e greu!

Nu e deloc greu sa constat ca o bursa Erasmus ma tenteaza, dar e greu sa cedez tentatiei dupa ce analizez tot ce pierd pentru a castiga acolo…tot ce las in urma aici, personal si „profesional” (suna prea pretentios, de aceea l-am pus in ghilimele)…

Poate ca sunt fricoasa, poate sunt banala, poate n-am spirit de aventura…dar trebuie sa ma accept asa cum sunt, adica o persoana care isi doreste stabilitate…care rateaza experiente spectaculoase in favoarea unora mai putin stralucitoare…pentru simplul motiv ca simte ca a facut o promisiune tacita, ca simte ca are ceva de demonstrat si ca nu-i place sa lase lucrurile balta la jumatatea drumului…

Sper ca nu se intelege de aici ca am ceva cu Erasmusii…ba dimpotriva…ii admir pentru curajul lor, pentru puterea de a se rupe de tot si a o lua de la zero, si puterea de a a reveni si a o lua de la capat inca o data…pentru ca se vor fi schimbat in rastimpul trecut…si lumea din care au plecat, la randul ei… Ii admir pentru ca isi testeaza limitele…

Pentru mine insa, ar fi un pret prea mare…acum

Promit insa, ca ma voi stradui sa calatoresc in lume, si sa compensez intr-o buna zi ceea ce pierd azi…

Pana una alta se pare ca am castigat cel putin o promisiune pentru viitor 🙂





what does really matter?

4 02 2008

sunt momente in care simti ca totul se invarte in jurul unui singur eveniment, ca totul depinde de acel ceva, ca nimic nu ar avea rost fara el…

 sunt momente cand punem totul pe pauza pentru ca trebuie sa ne concetram la lucrul x… most of the times is efficient…adica „the thing” decurge normal, toata lumea e multumita…

dar cum ramane cu toate acele clipe pierdute, cu „everything in between”… era o vorba: „life is everything that passes you by while planning how to live it”…

si e trist sa constat ca fac si eu asa…de cateva zile totul se invarte in jurul infricosatorului examen de politologie…in jurul ideii ca este deja o legenda rata mica de promovabilitate la materia asta…ca e „piatra de incercare a FCRP-ului”… and so what? doamne ce tarziu mi-a venit in minte intrebarea asta… si daca pic ce?

chiar sunt lucruri mai importante…

dar e tarziu deja…life passed me by for the last few days…si sper ca macar n-a fost degeaba… vom afla maine…





excesul de empatie dauneaza grav sanatatii

18 01 2008

Tocmai cand ma gandeam ca sesiunea o sa afecteze acest blog, pentru ca n-o sa mai am timp de postat, se pare ca tocmai sesiunea imi ofera subiecte de scris si stari de „inspiratie”… Scurta intorducere: Azi a fost ziua in care trebuiau predate proiectele la semiotica.

Reguli:

1. seful de grupa va strange proiectele fiecarei grupe si le va preda profesoarei

2. ora pana la care le va preda: 12.00

3. cine nu preda proiectul, nu intra in examen

 De mentionat si ca sefa noastra de grupa este plecata din tara, in plus eu am intrebat-o pe profa daca, avand in vedere situatia, putem preda proiectele prin alti sefi de grupa (principalul motiv pentru care trebuiau predate proiectele prin seful de grupa era evitarea vanzolelii pe usa cabinetului)

…asadar m-am trezit ca eu urmeaza sa predau proiectele pentru toata grupa. Am acceptat, stabilind sa ma intalnesc la facultate cu toate colegele intre 11:30-11:45.  Greseala nr. 1 (Morala nr. 1: cu cat iesi mai putin in evidenta cu atat mai bine pentru tine) 

 Au urmat cateva rugaminti carora le-am dat curs. Greseala nr. 2 (Morala nr. 2: Regulile trebuie sa fie reguli pentru toata lumea) Asa ca, azi de dimineata urma sa ma intalnesc cu o colega in statia din care iau troleul, pentru a lua proiectul ei, ca sa nu mai bata drumu pana la facultate sa-l aduca. Ceea ce s-a intamplat. Si apoi, cu alta colega in statia din care cobor din troleu si intru la metrou. Ceea ce nu s-a mai intamplat. Sigur ca primul gand a fost s-o sun. Apoi mi-am dat seama ca nu am numarul ei de telefon. Si putinele colege de grupa din agenda telefonului aveau telefonul inchis, numar nealocat, sau nu stiau nici ele numarul colegei care intarzia. Apoi m-am gandit, ca era de datoria ei sa ma sune sa-mi spuna ca intarzie, mai ales ca fusese trimis un mail cu numerele la care pot fi contactata. Totusi am deci sa mai astept putin. M-am gandit ca poate nu are credit pe telefon sau poate l-a pierdut sau poate s-a descarcat fix cand incerca sa ma sune. Asa ca am asteptat 10 -15 min. Unii spun ca asta a fost greseala nr. 3, dar eu m-am gandit ca daca as fi fost in locul ei mi-ar fi placut sa mi se ofere sansa aceasta. Prin urmare, am oferit-o. Totusi, colega nu a venit, asa ca am plecat. Am incercat sa-mi anunt colegele ca voi ajunge cu intarzierea de rigoare din motivele mai sus mentionate. Dar, dupa cum am spus, nu prea aveam cum sa dau de ele.

La 11:36 , cand iesiem din metrou la Romana primesc un telefon. Era o colega de grupa indignata de situatie. Am incercat sa-i explic ca pur si simplu nu e cazul sa abordeze asa un ton, ca am avut motive obiective de intarziere si ca voi ajunge in timp util.

Aceeasi atitudine ostila m-a intampinat si la locul de intalnire desi m-am incadrat in timp. Desigur, initial pusesem acea marja de 15 min pentru a astepta intarziatii, fara sa ma gandesc ca voi fi eu unul dintre ei. In plus, de la 11:45 cand se incheia marja de eroare stabilita, mai aveam la dispozitie inca 15 min pana la ora 12 cand trebuiau predate proiectele. Asadar, nu am periclitat soarta proiectelor intregii grupe. Singurul inconvenient a fost ca, asa cum eu asteptat colega in statie, ele m-au asteptat la facultate.

Am avut totusi tendinta sa inteleg si sa accept tonul nepotrivit, gandindu-ma ca poate intr-adevar se grabea respectiva colega, poate trebuia sa ajunga urgent undeva. Desi, ar fi putut lasa proiectul altcuiva, daca intr-adevar 10 minute faceau diferenta. Insa ea m-a asteptat tocmai pentru ca vroia sa „ma certe”. Si nici macar nu a interesat-o motivul intarzierii.

Iar la sfarsit, am auzit-o intreband niste colege „hai, mergem la cafea?”

A, si sa nu uit, colega pe care o asteptam m-a sunat pe la 11:30 cand eram deja in metrou, sa-si ceara scuze daca m-a incurcat dar abea s-a trezit…

 Toate astea la un loc m-au infuriat de-a dreptul…si totusi, acum cand mi-au trecut nervii imi dau seama ca data viitoare voi gresi din nou si voi ignora lectia pe care trebuia s-o invat azi. Pentru simplul fapt ca de fiecare data am cantarit decizia si mi s-a parut ca e omeneste sa inteleg, sa accept si sa ajut, atata timp cat nimeni nu a avut de suferit: proiectele au fost predate la timp.

Si daca e o lectie pe care am invatat-o azi e totusi aceea ca nu voi putea fi sefa pentru ca nu stiu sa pun regulile mai presus de oameni. Poate voi invata vreodata…Poate nu…