Un Erasmus a murit inainte de a se naste

29 02 2008

glob-in-palma.jpg

Azi  e ultima zi din februarie, si trebuie sa inchei luna frumos…asa ca mai dau jos o masca…pentru ca da, am masti…pentru ca noi toti avem…

Am fost preocupata in ultimul timp de tot felul de nelinisti existentiale, de intrebari adolesentine de tipul „ce vreau eu de fapt?”… si asta pentru ca pe masura ce cresc, ma dezvolt, viata are tot mai multe „sanse” pe care mi le flutura pe sub nas…. iar eu trebuie sa iau decizii…si e greu!

Nu e deloc greu sa constat ca o bursa Erasmus ma tenteaza, dar e greu sa cedez tentatiei dupa ce analizez tot ce pierd pentru a castiga acolo…tot ce las in urma aici, personal si „profesional” (suna prea pretentios, de aceea l-am pus in ghilimele)…

Poate ca sunt fricoasa, poate sunt banala, poate n-am spirit de aventura…dar trebuie sa ma accept asa cum sunt, adica o persoana care isi doreste stabilitate…care rateaza experiente spectaculoase in favoarea unora mai putin stralucitoare…pentru simplul motiv ca simte ca a facut o promisiune tacita, ca simte ca are ceva de demonstrat si ca nu-i place sa lase lucrurile balta la jumatatea drumului…

Sper ca nu se intelege de aici ca am ceva cu Erasmusii…ba dimpotriva…ii admir pentru curajul lor, pentru puterea de a se rupe de tot si a o lua de la zero, si puterea de a a reveni si a o lua de la capat inca o data…pentru ca se vor fi schimbat in rastimpul trecut…si lumea din care au plecat, la randul ei… Ii admir pentru ca isi testeaza limitele…

Pentru mine insa, ar fi un pret prea mare…acum

Promit insa, ca ma voi stradui sa calatoresc in lume, si sa compensez intr-o buna zi ceea ce pierd azi…

Pana una alta se pare ca am castigat cel putin o promisiune pentru viitor 🙂





what does really matter?

4 02 2008

sunt momente in care simti ca totul se invarte in jurul unui singur eveniment, ca totul depinde de acel ceva, ca nimic nu ar avea rost fara el…

 sunt momente cand punem totul pe pauza pentru ca trebuie sa ne concetram la lucrul x… most of the times is efficient…adica „the thing” decurge normal, toata lumea e multumita…

dar cum ramane cu toate acele clipe pierdute, cu „everything in between”… era o vorba: „life is everything that passes you by while planning how to live it”…

si e trist sa constat ca fac si eu asa…de cateva zile totul se invarte in jurul infricosatorului examen de politologie…in jurul ideii ca este deja o legenda rata mica de promovabilitate la materia asta…ca e „piatra de incercare a FCRP-ului”… and so what? doamne ce tarziu mi-a venit in minte intrebarea asta… si daca pic ce?

chiar sunt lucruri mai importante…

dar e tarziu deja…life passed me by for the last few days…si sper ca macar n-a fost degeaba… vom afla maine…





excesul de empatie dauneaza grav sanatatii

18 01 2008

Tocmai cand ma gandeam ca sesiunea o sa afecteze acest blog, pentru ca n-o sa mai am timp de postat, se pare ca tocmai sesiunea imi ofera subiecte de scris si stari de „inspiratie”… Scurta intorducere: Azi a fost ziua in care trebuiau predate proiectele la semiotica.

Reguli:

1. seful de grupa va strange proiectele fiecarei grupe si le va preda profesoarei

2. ora pana la care le va preda: 12.00

3. cine nu preda proiectul, nu intra in examen

 De mentionat si ca sefa noastra de grupa este plecata din tara, in plus eu am intrebat-o pe profa daca, avand in vedere situatia, putem preda proiectele prin alti sefi de grupa (principalul motiv pentru care trebuiau predate proiectele prin seful de grupa era evitarea vanzolelii pe usa cabinetului)

…asadar m-am trezit ca eu urmeaza sa predau proiectele pentru toata grupa. Am acceptat, stabilind sa ma intalnesc la facultate cu toate colegele intre 11:30-11:45.  Greseala nr. 1 (Morala nr. 1: cu cat iesi mai putin in evidenta cu atat mai bine pentru tine) 

 Au urmat cateva rugaminti carora le-am dat curs. Greseala nr. 2 (Morala nr. 2: Regulile trebuie sa fie reguli pentru toata lumea) Asa ca, azi de dimineata urma sa ma intalnesc cu o colega in statia din care iau troleul, pentru a lua proiectul ei, ca sa nu mai bata drumu pana la facultate sa-l aduca. Ceea ce s-a intamplat. Si apoi, cu alta colega in statia din care cobor din troleu si intru la metrou. Ceea ce nu s-a mai intamplat. Sigur ca primul gand a fost s-o sun. Apoi mi-am dat seama ca nu am numarul ei de telefon. Si putinele colege de grupa din agenda telefonului aveau telefonul inchis, numar nealocat, sau nu stiau nici ele numarul colegei care intarzia. Apoi m-am gandit, ca era de datoria ei sa ma sune sa-mi spuna ca intarzie, mai ales ca fusese trimis un mail cu numerele la care pot fi contactata. Totusi am deci sa mai astept putin. M-am gandit ca poate nu are credit pe telefon sau poate l-a pierdut sau poate s-a descarcat fix cand incerca sa ma sune. Asa ca am asteptat 10 -15 min. Unii spun ca asta a fost greseala nr. 3, dar eu m-am gandit ca daca as fi fost in locul ei mi-ar fi placut sa mi se ofere sansa aceasta. Prin urmare, am oferit-o. Totusi, colega nu a venit, asa ca am plecat. Am incercat sa-mi anunt colegele ca voi ajunge cu intarzierea de rigoare din motivele mai sus mentionate. Dar, dupa cum am spus, nu prea aveam cum sa dau de ele.

La 11:36 , cand iesiem din metrou la Romana primesc un telefon. Era o colega de grupa indignata de situatie. Am incercat sa-i explic ca pur si simplu nu e cazul sa abordeze asa un ton, ca am avut motive obiective de intarziere si ca voi ajunge in timp util.

Aceeasi atitudine ostila m-a intampinat si la locul de intalnire desi m-am incadrat in timp. Desigur, initial pusesem acea marja de 15 min pentru a astepta intarziatii, fara sa ma gandesc ca voi fi eu unul dintre ei. In plus, de la 11:45 cand se incheia marja de eroare stabilita, mai aveam la dispozitie inca 15 min pana la ora 12 cand trebuiau predate proiectele. Asadar, nu am periclitat soarta proiectelor intregii grupe. Singurul inconvenient a fost ca, asa cum eu asteptat colega in statie, ele m-au asteptat la facultate.

Am avut totusi tendinta sa inteleg si sa accept tonul nepotrivit, gandindu-ma ca poate intr-adevar se grabea respectiva colega, poate trebuia sa ajunga urgent undeva. Desi, ar fi putut lasa proiectul altcuiva, daca intr-adevar 10 minute faceau diferenta. Insa ea m-a asteptat tocmai pentru ca vroia sa „ma certe”. Si nici macar nu a interesat-o motivul intarzierii.

Iar la sfarsit, am auzit-o intreband niste colege „hai, mergem la cafea?”

A, si sa nu uit, colega pe care o asteptam m-a sunat pe la 11:30 cand eram deja in metrou, sa-si ceara scuze daca m-a incurcat dar abea s-a trezit…

 Toate astea la un loc m-au infuriat de-a dreptul…si totusi, acum cand mi-au trecut nervii imi dau seama ca data viitoare voi gresi din nou si voi ignora lectia pe care trebuia s-o invat azi. Pentru simplul fapt ca de fiecare data am cantarit decizia si mi s-a parut ca e omeneste sa inteleg, sa accept si sa ajut, atata timp cat nimeni nu a avut de suferit: proiectele au fost predate la timp.

Si daca e o lectie pe care am invatat-o azi e totusi aceea ca nu voi putea fi sefa pentru ca nu stiu sa pun regulile mai presus de oameni. Poate voi invata vreodata…Poate nu…