zambet…

29 01 2008

azi am chef sa scriu… sa uit de reguli si prejudecati, de complexe si temeri… sa sper fara temei, sa visez fara scop si sa primesc fara sa cer… am chef sa rad fara motiv si sa dau fara sa iau, sa vorbesc fara sa tac (nu ca nu mi s-ar intampla foarte des lucrul asta din urma)…

azi am chef sa fiu eu asa cum am uitat de mult sa fiu… cu mai putin griji… cu mai putini nervi… cu multe priviri intr-un trecut plin…si cu multe zambete spre toate amintirile dragi…

azi am chef sa uit ca „trebuie” sa fac n lucruri si ca „nu trebuie” sa fac n+1 lucruri, am chef sa imi pun intrebari…am chef sa nu caut raspunsuri in voi, ci in mine… am chef sa le gasesc si sa ma bucur de ele…

azi am chef sa ma bucur ca sunt, fara sa ma gandesc la cum va fi si daca va fi cand nu voi mai fi…

pentru ca azi a fost innorat dimineata si au cazut niste fulgi mari mari ca in povesti si apoi a dat soarele…si de aici din casa…mi s-a parut ca am primit in dar 4 anotimpuri intr-o singura zi… si am zambit…

banca_noastra1.jpg





despre imaginea femeii in publicitate

28 01 2008

doamne cat timp a trecut de cand nu am mai scris pe blog, sesiunea bat-o vina!

Insa am scris de curand ceva dragutz aici: http://www.prwave.ro/index.php?option=com_joomlaboard&Itemid=89&func=view&id=988&catid=7&limit=6&limitstart=18 

ultimul post („a_spoilt_she”, that’s me)





excesul de empatie dauneaza grav sanatatii

18 01 2008

Tocmai cand ma gandeam ca sesiunea o sa afecteze acest blog, pentru ca n-o sa mai am timp de postat, se pare ca tocmai sesiunea imi ofera subiecte de scris si stari de „inspiratie”… Scurta intorducere: Azi a fost ziua in care trebuiau predate proiectele la semiotica.

Reguli:

1. seful de grupa va strange proiectele fiecarei grupe si le va preda profesoarei

2. ora pana la care le va preda: 12.00

3. cine nu preda proiectul, nu intra in examen

 De mentionat si ca sefa noastra de grupa este plecata din tara, in plus eu am intrebat-o pe profa daca, avand in vedere situatia, putem preda proiectele prin alti sefi de grupa (principalul motiv pentru care trebuiau predate proiectele prin seful de grupa era evitarea vanzolelii pe usa cabinetului)

…asadar m-am trezit ca eu urmeaza sa predau proiectele pentru toata grupa. Am acceptat, stabilind sa ma intalnesc la facultate cu toate colegele intre 11:30-11:45.  Greseala nr. 1 (Morala nr. 1: cu cat iesi mai putin in evidenta cu atat mai bine pentru tine) 

 Au urmat cateva rugaminti carora le-am dat curs. Greseala nr. 2 (Morala nr. 2: Regulile trebuie sa fie reguli pentru toata lumea) Asa ca, azi de dimineata urma sa ma intalnesc cu o colega in statia din care iau troleul, pentru a lua proiectul ei, ca sa nu mai bata drumu pana la facultate sa-l aduca. Ceea ce s-a intamplat. Si apoi, cu alta colega in statia din care cobor din troleu si intru la metrou. Ceea ce nu s-a mai intamplat. Sigur ca primul gand a fost s-o sun. Apoi mi-am dat seama ca nu am numarul ei de telefon. Si putinele colege de grupa din agenda telefonului aveau telefonul inchis, numar nealocat, sau nu stiau nici ele numarul colegei care intarzia. Apoi m-am gandit, ca era de datoria ei sa ma sune sa-mi spuna ca intarzie, mai ales ca fusese trimis un mail cu numerele la care pot fi contactata. Totusi am deci sa mai astept putin. M-am gandit ca poate nu are credit pe telefon sau poate l-a pierdut sau poate s-a descarcat fix cand incerca sa ma sune. Asa ca am asteptat 10 -15 min. Unii spun ca asta a fost greseala nr. 3, dar eu m-am gandit ca daca as fi fost in locul ei mi-ar fi placut sa mi se ofere sansa aceasta. Prin urmare, am oferit-o. Totusi, colega nu a venit, asa ca am plecat. Am incercat sa-mi anunt colegele ca voi ajunge cu intarzierea de rigoare din motivele mai sus mentionate. Dar, dupa cum am spus, nu prea aveam cum sa dau de ele.

La 11:36 , cand iesiem din metrou la Romana primesc un telefon. Era o colega de grupa indignata de situatie. Am incercat sa-i explic ca pur si simplu nu e cazul sa abordeze asa un ton, ca am avut motive obiective de intarziere si ca voi ajunge in timp util.

Aceeasi atitudine ostila m-a intampinat si la locul de intalnire desi m-am incadrat in timp. Desigur, initial pusesem acea marja de 15 min pentru a astepta intarziatii, fara sa ma gandesc ca voi fi eu unul dintre ei. In plus, de la 11:45 cand se incheia marja de eroare stabilita, mai aveam la dispozitie inca 15 min pana la ora 12 cand trebuiau predate proiectele. Asadar, nu am periclitat soarta proiectelor intregii grupe. Singurul inconvenient a fost ca, asa cum eu asteptat colega in statie, ele m-au asteptat la facultate.

Am avut totusi tendinta sa inteleg si sa accept tonul nepotrivit, gandindu-ma ca poate intr-adevar se grabea respectiva colega, poate trebuia sa ajunga urgent undeva. Desi, ar fi putut lasa proiectul altcuiva, daca intr-adevar 10 minute faceau diferenta. Insa ea m-a asteptat tocmai pentru ca vroia sa „ma certe”. Si nici macar nu a interesat-o motivul intarzierii.

Iar la sfarsit, am auzit-o intreband niste colege „hai, mergem la cafea?”

A, si sa nu uit, colega pe care o asteptam m-a sunat pe la 11:30 cand eram deja in metrou, sa-si ceara scuze daca m-a incurcat dar abea s-a trezit…

 Toate astea la un loc m-au infuriat de-a dreptul…si totusi, acum cand mi-au trecut nervii imi dau seama ca data viitoare voi gresi din nou si voi ignora lectia pe care trebuia s-o invat azi. Pentru simplul fapt ca de fiecare data am cantarit decizia si mi s-a parut ca e omeneste sa inteleg, sa accept si sa ajut, atata timp cat nimeni nu a avut de suferit: proiectele au fost predate la timp.

Si daca e o lectie pe care am invatat-o azi e totusi aceea ca nu voi putea fi sefa pentru ca nu stiu sa pun regulile mai presus de oameni. Poate voi invata vreodata…Poate nu…





„An Olympic legend gets no gold from the Donald”

13 01 2008

donald_nadia1.jpg

Recunosc, fac parte dintre cei carora le face placere sa urmareasca „The Apprentice”. E adevarat ca nu de putine ori imi lasa impresia ca totul se lega prea bine si ca o mana desteapta de regizor a ghidat intr-o directie sau alta comportamentul „ucenicilor”. E adevarat si ca Donald Trump este arogant. Insa poate tocmai de aceea imi place sa ma uit, pentru ca seamana atat de bine cu viata reala, cu sefii aroganti pe care i-am avut sau ii avem, cu intrigile de culise pe care doar le intuim.

Iar acum am avut un motiv in plus sa  urmaresc evolutia evenimentelor, pentru ca la Celebrity Apprentice concura Nadia Comaneci. Not anymore.

Desi nu am putut vedea intreg episodul pe situl http://www.nbc.com/The_Celebrity_Apprentice/ – in paranteza fie spus, cred ca s-a dat dispozitie sa nu mai fie disponibile episoadele integral, ca sa nu le vedem la timp si sa ne pierdem interesul pentru cele care vor fi cumparate de posturile locale – am avut acces la key moments in format video si un rezumat in words :)… Nadia a fost concediata pentru lipsa de implicare, as spune eu, concluzie trasa din primul episod care era disponibil pana acum vizionarii integrale…

Donald Trump a procedat intr-un mod delicat, surprinzator pentru stilul lui… I-a spus ca o admira si ca e de parere ca e un foarte bun lider pentru ea insasi, dar ca nu o vede a fi un lider pentru ceilalti…

Fraza asta mi-a sunat simbolic, ca o sentinta pentru noi, poporul roman, atat de individualisti si incapabili sa lucram in echipa…

Era si un banc pe tema asta… ceva de genul: un om ajunge in iad si pentru ca a fost un bun slujitor al lui Scaraotschi primeste favoruri, adica isi poate alege cazanul la care sa lucreze…dupa mai multe incercari nereusite…in sensul ca avea pre mult de munca si obosea pe la alte cazane (treaba lui fiind aceea de a le da cu polonicul in cap celor ce incercau sa iasa afara)….isi alege cazanul romanilor. De ce? Pentru ca putea sa stea degeaba, intrucat de fiecare data cand un roman incerca sa scoata capul afara, il trageau ceilalti de picioare…

Desigur, am folosit acest pretext sa spun bancul si sa trag niste concluzii mai mult sau mai putin amare despre romani, insa Nadia nu are nicio vina, pentru ca in fond ea a fost gimnasta – una excelenta – si nu intrau in „fisa postului” ei atributii de marketing, coordonare etc. De altfel cand am pus titlul acestui post, citand fraza de pe site am vrut sa comentez tocmai faptul ca este o exagerare, si ca scosa din context, intamplarea pare sa contureze o imagine negativa pentru Nadia si pentru Romania, prin extensie… Pacat. Pacat ca a fost perceputa asa, pacat mai ales pentru ca perceptia este mai importanta decat realitatea de multe ori…





publicitate neconventionala

11 01 2008

cam dubios ca va fi al doilea post consecutiv bazat pe un alt blog … dar lately am navigat prin blogosfera asa ca am o „scuza”… pentru ca am tot gasit lucruri intersante

check it out playboy_seat.jpg

 Ce as mai putea aduga decat ca, dincolo de spectaculos – care nu poate fi contestat – intrevad criza cu care se cam confrunta advertisingul… atunci cand e nevoie de imbunatatiri, de inovatii si de incercari de a se „reinventa” este clar ca o problema exista! Ramane de vazut cum va fi gestionat acest impas…

PS: E o reclama la SEAT





invatamantul romanesc …

10 01 2008

O realitate trista semnalata de Loredana, despre reforme pe dos, despre invatamant de forma, despre o generatie care s-a obisnuit prea devreme cu a obtine „scucces” pe alte cai, mai putin bune…. more–>





trebuie…

9 01 2008

Trebuie sa adaug ceva, apropo de ce am scris in postul anterior, cum ca traim intr-o lume in care „totul trebuie rezolvat aici si acum”…. ei bine am obosit!!!… Nu mai am timp de mine, de ceea ce vreau cu adevarat, de lucrurile care imi fac placere…nu fac altceva decat sa ma inregimentez zi de zi, cuminte si pasiva, in goana nebuna spre… spre ce? Tocmai asta e problema.

Poate e doar o problema a mea, poate e doar o „faza” prin care trec… poate ca o sa ma trezesc maine sau poimaine sau candva, si o sa imi dau seama ca am trecut peste „criza” asta…dar azi asa o simt…ca pe ceva mai presus de mine care nu ma lasa sa fiu

Proiecte peste proiecte, teancuri de carti care ma asteapta sa le citesc (unele pentru facultate, altele pentru mine), chestii pe care trebuie sa le fac, lucruri pe care trebuie sa le zic, acest obsedant trebuie …

Am obosit de goana asta in care timpul imi este mereu inamic. Am obosit sa ma grabesc mereu spre ceva. Vreau putina liniste, un strop de nepasare. Da, chiar imi doresc sa fiu ignoranta. Pentru ca, nici macar daca ma opresc din goana lui trebuie nu rezolv nimic, pentru ca inca imi pasa. 

Am nervi. Mi-e somn. Am treaba… si trebuie sa-mi pese…