vreau sa fug … sa plec putin in lume… sa nu ma mai gandesc la nimic…sa uit de toate…
sa dorm fara vise…
sa respir fara scop…
sa beau cafea de placerea gustului, nu din dorinta de a ramane treaza…
vreau sa citesc pentru ca sunt lucruri pe care merita sa le descopar acolo, printre randuri…nu mai vreau sa citesc pentru ca trebuie…ce trebuie..cand trebuie
vreau sa plec putin si sa ma intorc si sa fie toate rezolvate, sa ma astepte cuminti…
vreau numai prostii …
Am fost atat de emotionata acum 3 ani sa aud asta!
Peste o saptamana o sa o aud din nou… e tot la fel de multa nerabdare… si totusi atat de altfel totul! Am tot la fel de multe ganduri amestecate… unele care ma fac sa zambesc, altele care lasa loc parerilor de rau sa se strecoare… si totusi nu-i la fel…
Stiam ca o sa ma schimb mult in anii astia, stiam ca am de invatat lectii importante…dar as fi vrut sa nu se schimbe chiar atat de multe! …
Din pacate nu exista buton de rewind. Iar in ultimul timp ritmul parca e tot mai mult un fast forward.
Imi tot repet ca trebuie sa traiesc totul saptamanile astea, pana la ultima picatura, sa nu ma mai grabesc sa termin cu grijile, sa savurez ultimele bonding moments, sa-mi iau ragazul de a-mi aminti tot ce a fost frumos… sa am rabdare sa descopar unde am gresit, sa am curaj sa mai repar. Sa las in urma zambete si nu altceva. Sa ne mai salutam cand ne vom vedea pe strada. Sa ne aducem aminte ca am fost colegi, cand ne vom intalni pe la joburi.
Imi promit sa nu rup legaturile stranse (nu-s multe dar sunt valoroase) si sper ca ne vom putea tine de cuvant.
O sa imi fie atat de dor de toate astea: de proiecte, de oboseala din sesiune, de emotii, de cafeaua din noaptea dinaintea examenului, de senzatia de eliberare dupa ce iesi din sala, stiind ca l-ai luat, de bucuria ca nu l-ai luat oricum (la aflarea notei), de nervi (ca au fost si din astia), de certuri si nemultumiri…de sentimentul ca lumea asta e asa nedreapta uneori (cand nu ti-a fost afisata nota pe referat)… si de FCRP parties (chiar daca n-am fost la toate)…
Cum sa scriu despre asta si sa nu fie banal si sa nu fie penibil?! Cum sa explic ca nu ma intereseaza daca e o traditie care nu e noastra?! Cata vreme vine cu atata incarcatura emotionala, simt ca merita sa o imprumut! Festivitatea de absolvire cu robe … can’t wait to live it!
Mi-e dor sa scriu pentru mine! …nu pentru job…nu pentru facultate
Mi-e dor sa pun in propozitii ceva mai mult decat cuvinte. M-am saturat de reguli, scheme si planuri pentru ce scriu. Nu mai vreau liste cu bullets pe care trebuie sa le bifez.
Vreau sa scriu asa cum scriam o data…doar de dragul de a scrie.
Vreau sa scriu ce simt, cum scriam o data, doar pentru mine. Cand nu-mi era teama ca o sa debitez banalitati, cand nu ma raportam la standarde si nu aveam deadline-uri.
Dar pana una alta ma intorc la licenta. Scriu scriu scriu. Dupa reguli si norme, dupa planuri si scheme… trist si plictisitor!
Da-mi un motiv sa nu mai cred……in filme si in happy-end-uri… in afara de motivul ala atat de logic si plauzibil: pentru ca nu exista in viata reala!
Nu, nu e un motiv sa nu mai cred, dimpotriva, e singurul motiv pentru care sa ma hranesc avida cu armonia de la finalul unui film… pentru ca in viata nu e, si cand e, sta asa putin, si suntem prea ocupati sa o vedem…si a zburat!
Si ma uit la filme si citesc carti (ma rog, acum cu sesiunea e o exceptie: citesc carti care n-au nici happy-end nici miez si nici inceput vesel, adica manualele) tocmai ca sa evadez un pic…sa mai cred, sa mai sper…
M-am uitat la un film cu Julia Roberts. E vechi. Era la tv, incepuse deja, dar m-am uitat ca imi place de ea, e expresiva. Ea e mama vitrega, in grija careia raman copiii dupa ca va muri mama naturala de cancer. Dar pana ce amandoua vor accepta situatia: „mie imi apartine trecutul lor, tie iti va apartine viitorul lor”, se vor infrunta, vor cauta uneori cu disperare atentia copiilor…isi vor arunca reprosuri…si se vor comporta ca niste rivale pentru ca au iubit si poate inca iubesc acelasi barbat. Si stateam si ma uitam din afara si intelegeam cum fiecare are partea ei de vina si partea ei de adevar deopotriva. Nu era clara distinctia dintre „fata buna” si „scorpie” si nici macar el nu era „omul negru”. Si semana mult cu viata reala. Aici nu mi-a mai placut prea mult. Vreau sa cred in vis si in povesti cand ma uit la un film sau cand citesc. Nu vreau sa gasesc neaparat lucruri plauzibile, vreau frantura de basm si de sclipire. Macar un pic, pana la generic.
being able to make judgements is a great asset…but why is this need to be judgemental too?
e bine sa ai gandire critica, dar de ce trebuie sa critic absolut orice, just for the sake of it?
de ce e mereu o suspiciune ca daca cineva zice/scrie ceva „de bine” despre altcineva/altceva e platit, prieten, ruda sau un prost siropos?..
de ce am uitat sa vedem binele din jur? de ce am uitat sa vedem frumosul din noi?
pe scurt, trying to remember what i once liked about me: indrazneala de a vedea lucrurile altfel, incapatanarea de a vedea ceva frumos in colturi ascunse, puterea de a a-mi asuma riscul ca gresesc daca macar imi pun problema ca s-ar putea intampla asa, spre deosebire de altii care se cred detinatorii adevarului absolut…
azi nu mai zambesc trist, pentru ca imi aduc aminte de mine cum aproape uitasem sa mai fiu, prea ocupata sa le fiu pe plac tuturor si sa fac tot ce „trebuie” sa fac… am oroare de „trebuie” since forever…cred ca am mai spus-o :d
scriu articole si fac proiecte si zambesc din cand in cand, chiar daca am uitat sa zambesc cu adevarat, zambesc pentru ca trebuie, pentru ca m-am obisnuit asa…
si imi dau seama tot mai mult ca am pierdut copilul din mine care credea in minuni, si ca visul de a schimba lumea, intr-o buna zi, a ramas atat: un vis…
Secret Santa e un mod dragut de a face schimb de cadouri, ca un challenge sa ajungi sa-l cunosti mai bine pe cel care ti-a picat din voia sortilor.
Mereu mi-a placut sa fac cadouri si sa primesc cadouri, si sa planific si sa justific si sa fabric povesti in jurul lor, de genul …”ti-am luat un tricou cu smiley face pentru ca tu esti zambareata mereu” sau „ti-am luat un tricou cu smiley face pentru ca esti cam trista si am vrut sa te inveselim”…dupa cum vedeti, cu un argument bun, se potriveste orice oricui…
Si totusi anul asta am primit ceva foarte foarte dragut. Am primit o pereche de cercei, pe care o sa-i adaug colectiei mele de accesorii despre care mama nu mai contenteste sa se mire mereu „vai alina, dar multe mai ai”…but i don’t care pentru ca mie imi plac si nu sunt niciodata destule. 🙂
Insa altul a fost elementul inedit al cadoului, un „to do list” cum imi fac eu mereu la serviciu, dar pe care aveam trecute numai lucrurile care imi plac (pentru ca my Secret Santa chiar s-a documentat, adica mi-a citit blogul si mi-a urat sa fac in continuare cam tot ce am scris pe aici ca ma bucur sau ma face mandra de mine…si culmea e ca in ultimul timp am cam uitat de toate lucrurile astea frumoase)…asa ca daca spune Mosu’, ma voi conforma cu toata placerea redescoperirii lucrurilor care conteaza cu adevarat…pentru ca despre asta era vorba de fapt. 🙂
scriu in fiecare zi…pentru serviciu, pentru facultate, si uneori pentru mine…
pentru ca am deadline-uri de onorat, de multe ori scriu direct pe calculator, dar raman la ideea ca nimic nu se compara cu scriul de mana: sa scrii pe hartie, sa stergi, sa te intorci, sa tai, sa mai pui un cuvant, sa mai pui o vigula, sa scrii ferbil si aproape neinteligibil, pentru ca asa erau si gandurile tale atunci…iubesc sa scriu de mana!
si acum, break is over: ma intorc la scris…intai de mana, apoi transcriu pe calculator..:)
Nu stiu cand s-a facut atat de repede 2008 si a venit anul III de facultate…
Nu stiu de ce n-am facut mai multe crazy things to remember …asa studenteste
Nu stiu de ce ma plang mereu ca am multe proiecte, pentru ca tocmai asta e partea frumoasa…
Dar stiu ca o sa-mi fie dor de perioada asta
Asa ca am facut un filmulet in care mi-am amintit ce a insemnat FCRP-ul pentru mine, ca tot suntem in sarbatare acum, puteti afla aici de ce.
Inaugurez o rubrica…pentru ca era momentul, pentru ca nu stiu cum am putut uita atata timp de pasiunea pentru a citi o carte buna…poate pentru ca de mult nu mi-a mai fost dat sa gasesc o carte care sa-mi mearga la suflet…poate si pentru ca lecturile pentru facultate imi „mananca” timpul si energia si nu mai am cand si cum sa citesc si ceva pentru sufletul meu…sau poate pentru ca pur si simplu trebuia sa incep noua categorie pe blog cu aceasta carte: „Noi suntem zeite. Carte postala” – Alice Nastase
In mod normal, dupa patru ani de citit critica literara in liceu, de scris eseuri pana cand am simtit ca mi-am secat izvorul inspiratiei, pana cand mi s-a tocit entuziasmul si m-au parasit cuvintele…ei bine …cu asa background, dupa probe de foc la „nationala”, dupa toate astea ai zice ca sunt in stare sa scriu ceva despre orice carte…ca nu trebuie decat sa scot de la naftalina niste formulari standard si sa imi reamintesc pasii „retetei” si ca imi va fi trecut si blocajul de inspiratie dupa atata timp…
Si totusi, nu acesta e motivul pentru care scriu despre „Noi suntem zeite”. Nu pentru ca mi se cere, nu pentru ca vreau nota mare, nu pentru ca as avea ceva de demonstrat, nu pentru ca am pe cineva de impresionat, ci pentru ca pur si simplu e o carte despre care nu pot sa nu scriu…
O carte care curge atat de firesc, care parca era acolo dintotdeauna si acum doar am re
citit-o…
O carte sfasietor de trista si neamsurat de optimista in acelasi timp…
O carte despre iubiri, despre oameni, despre despartiri, despre prietenie, despre ganduri amestecate, despre singuratate, despre lucruri foarte mari, dar si despre lucruri foarte mici…
O carte in care ma regaseam la fiecare pas…nu atat in experientele traite…pentru ca n-am iubit atatia barbati, pentru ca nu vreau sa slabesc ca sa fiu mai tanara, pentru ca nu am copii etc… dar am regasit putin din fiecare poveste si am recladit si regandit propriile povesti, am regasit nevoia de a fi frumoasa, de a te simti bine cu tine, chiar daca eu nu vreau sa fiu mai tanara ca ar insemna sa ma fac iar copil, si am inteles ce minune e sa fii mama fara sa am vreun argument logic pentru care spun asta… (si sunt constienta ca oricum am inteles doar o mica parte)
E o carte despre fiecare dintre noi, despre povesti de nicaieri si de oriunde, despre un timp suspendat, despre ganduri pe care le-am uitat, despre stari pe care le-am pierdut, despre noi cele ce am fost, suntem si vom fi, niste hoinare mereu in cautarea iubirii…
Daca ar fi s-o povestesc in statistici: cate povesti, cati barbati, cate lacrimi, cate zambete, ar suna frivol…
Daca ar fi sa dau citate, daca as rupe cuvintele din context, din atmosfera care te invaluie cand citesti, ar suna melodramatic…
Daca ar fi sa fac un „comentariu literar” as spune ca nu exista tehnica, ca e scrisa inertial…
Dar nu e nimic din toate astea, pentru ca tot ce ar putea parea un defect e transformat in atuu de ceva mai presus de statistici, comentarii literare sau citate… e acolo inauntru…in paginile ei si in sufletul meu…
Si s-a intamplat sa ma intalnesc cu aceasta carte intr-un moment cand aveam nevoie de o astfel de fuga din monotonie, cand aveam nevoie sa fie cineva care se scrie exact ce simt despre povesti trecute si prezente, despre iubiti, prietene, familie si sefi… despre bucuria de a iubi, despre bucuria de a scrie, si despre neputinta unora de a intelege
Drept urmare am sunat prietene cu care ma „racisem” si le-am zis ca mi-e dor de discutiile lungi, si ne-am intalnit si am fost ca la inceput, niste fete care putem vorbi verzi si uscate la nefarsit, si in general, le-am aratat celor din jur ca imi sunt dragi… si am zambit un zambet trist si calm, si am privit si dincolo de masti, si am spus te iubesc mai des zilele astea…
Si tuturor le-am spus „citesc o carte frumoasa”.
Acum am terminat-o , asa ca va zic: am citit o carte frumoasa. 🙂
Incaunblog: Blogul meu...un loc al meu :) 